Început de război

Războiul. Un coșmar frecvent în viața mea. Probabil cel mai mare coșmar. Majoritatea viselor de acest fel încep cu avioane sau elicoptere care mă urmăresc. De cele mai multe ori, visez că sunt acasă și aud un avion de luptă sau un elicopter venind spre fereastră. Aprinde o lumină puternică (ca o lanternă uriașă) și începe să mă caute prin casă, moment în care încerc să mă ascund pe unde nimeresc, numai să nu mă vadă. Alteori, încearcă chiar să mă împuște cu mitraliera. Cam așa a început și visul meu de azi-noapte.

Era o seară liniștită de vineri. Părinții nu ajunseseră acasă de la muncă. Eram doar eu cu bunica mea și cu animăluțele.

Mă relaxam uitându-mă la un film, în timp ce Dunyska (pisica mea) dormea în brațele mele. Se auzea doar televizorul și torsul pisicii. În rest era o liniște totală. Ceva ciudat pentru acea oră, la care în mod normal se auzeau zgomote de la vecini (aspiratorul, robotul de bucătărie sau chiar muzică), iar copiii se auzeau râzând afară.

După câteva momente, din depărtare, a început să se audă un sunet ciudat. Sunetul s-a intensificat rapid, devenind din ce în ce mai clar. Erau elicoptere. Nici nu am apucat să mă dezmeticesc, că acestea ajunseseră deja la geamul meu.

Am fugit repede pe hol, ca să mă ascund de ele și să mă încalț. Bunica a ieșit panicată din camera ei și voia să o ia la fugă pe scări. Abia o țineam să nu fugă pe ușă, ca să mă pot încălța. Între timp, ușa s-a deschis brusc. A ajuns acasă și mama, care știa deja ce se întâmplă afară, și ne-a zis că trebuie să ne ascundem rapid.

– A început războiul! Trebuie să ne ascundem. Este un adăpost la Unirii. Trebuie să ajungem acolo, repede!

– Bine. Hai! — am spus, dar nici nu am terminat bine de rostit aceste cuvinte, că Dunyska a și apărut la ușă. Am luat-o în brațe și mi-am dat seama că nu o pot lăsa în urmă să moară. Trebuia să o luăm și pe ea cu noi. Nu o puteam lăsa singură în casă. I-am dat-o mamei, apoi am fugit în cameră să iau mâncarea și castronul de apă pentru pisică.

Între timp, bunica a dispărut. Când m-am întors, în locul ei apăruse Nadia, verișoara mea. Avea în mână o cutie de transport pentru hamsteri, în care îmi pusese papagalul. A pus cușca, cu tot cu papagal, sub jetul de apă ca să o curețe, moment în care apa a intrat în cutie și l-a udat și pe papagal. În acel moment, am început să țip la Nadia că mi-l udă și că o să răcească din cauza ei. Am luat cușca de la ea și am trimis-o să aducă hamsterii, să-i luăm pe toți cu noi. Nu voiam să las pe nimeni în urmă.

Minutele treceau, iar mama a început să țipe de pe hol:

– Hai mai repede, că ne bombardează!

Am fugit pe scări și, când am ajuns jos, peisajul era de nerecunoscut. Ne-am urcat într-un taxi și am plecat spre Unirii, unde era adăpostul anti-tero. Mă uitam pe geam și totul era schimbat. Mult fum, praf și clădiri care ardeau. Din când în când, mai exploda câte o bombă în depărtare, iar soldații trăgeau focuri de armă pe stradă.

În acel moment mi-am dat seama, cu uimire, că taximetriștii lucrează chiar și în vreme de război, punându-și viața în pericol pentru a duce oamenii la adăposturi.

FOTO: pixabay.com