Te naști, crești, înveți…
La un moment dat, înveți că unele lucruri sunt albe, iar altele negre. De multe ori, însă, unele sunt atât de bine camuflate, încât nu mai poți distinge negrul de alb și albul de negru.
Trăiești cu impresia că unele lucruri sunt bune, că anumiți oameni îți vor binele sau că nu se poate întâmpla nimic care să-ți strice ziua. Dar nu e așa. Mereu ceva ți se ascunde! Mereu, când ai mai mare nevoie de ceva, nu ai acel lucru.
Sunt clipe în care simți nevoia ca cineva apropiat să te sprijine moral, să te consoleze, să-ți spună că totul va fi bine, să-ți dea acea rază de speranță pe care ai pierdut-o. Însă, de cele mai multe ori, exact atunci rămâi singur. Totul se întunecă în jurul tău. Uiți cine ești… ce vrei… încotro mergi. Ba chiar ajungi să te întrebi pentru ce trăiești.
Persoana aceea, care ar trebui să te sprijine și să te consoleze, nu mai e acolo. În locul ei este acum cineva care mai rău îngreunează situația, o persoană care învârte nu un cuțit, ci o sabie în rană, și apoi acoperă totul cu sare.
După ce totul trece, ieși din acea situație încordată și, cu ultimele resurse de energie, reușești să o consolezi — tu — pe acea persoană. Dar ce primești în schimb? Nimic. Sau, în cel mai bun caz, niște vorbe aruncate în vânt: „Ar fi trebuit să faci asta de la început!”
Atunci îți dai seama că acea persoană nu te cunoaște, nu știe ce simți sau prin ce treci. Nu știe că, în acele zile în care ei i se părea că nu faci nimic să schimbi lucrurile, tu te luptai din răsputeri cu și mai multe decât ar fi trebuit. Nu știa că noaptea nu mai aveai somn, ci te gândeai tot timpul cum să faci să ieși bine din acea situație. Nu știa că dimineața perna era udă de lacrimi. Nu știa nimic! Era cu tine aproape tot timpul, dar nu te cunoștea câtuși de puțin. Pentru ea erai ca o persoană străină, o jucărie… sau, mai bine spus, un robot care nu are voie să greșească.
Cu „ajutorul” acelei persoane ajungi să te închizi în tine. Încerci să pari că ai totul sub control, în orice zi, la orice oră, și să zâmbești chiar și atunci când nu-ți vine decât să plângi.
La început, totul pare în regulă, dar tensiunea pe care o ascunzi în tine iese la suprafață. Încerci s-o maschezi cât poți — până seara. Seara, când ești singur în cameră și știi că nu te vede nimeni, plângi… te descarci și adormi cu ochii în lacrimi și cu acea dezamăgire în suflet, pe care, oricât ai încerca s-o ascunzi, este acolo. De fapt, acestea sunt singurele lucruri care îți sunt alături mereu, care te ajută să fii mai puternic și mai sigur pe tine: dezamăgirea și lacrimile, ci nu acea persoană care ar fi trebuit să le elimine.
Sursă foto: pixabay.com
ma iubi kiar te kinuie talentu’, desigur k spun asta in modul cel mai poziti :P. intrebarea mea e urm:ce ai scris, prima kestie, e fictiune sau e realitate? cine te’a ranit asa mult si yo n’am aflat….dak e realitate si yo nu stiam asta, imi cer scuze dak ai simtit k nu poti sa imi spui… poate ca nu mai iti dedic atat timp kat aveam inainte…si …. nu’st…ne’am skimbat kam mult… cel putin yo…
pai nu e fictiune, e adevarat…bine recunosc, am exagerat putin, dar e adevarat. Si chiar nu am mai spus nimic despre asta nimanui pana sa scriu „Viata in alb si negru”. Mai multe detalii iti dau pe mess.