Până acum câteva zile am crezut că am reușit să ignor anumite lucruri ce au apărut în viața mea pe neașteptate. Chiar vroiam să le ignor cât mai mult, să uit că există sau că au existat vreodată. Credeam că voi avea din nou viața pe care am avut-o odată. Multe semne îmi arătau asta, rațiunea mai puțin, e drept, dar partea visătoare din mine își dorea trecutul înapoi. Totul era bine, eram mai liniștită ca niciodată, calmă… zen. Nu mă mai enerva nimic, nu mă mai deranja sau supăra nimic… nu mă mai interesa nimic din ceea ce mă incomoda înainte.
Se pare însă că, oricât de mult am încercat să ignor acel ceva, a fost doar pentru o perioadă… Cred că aș fi putut să continui să ignor (cel puțin încă o perioadă) acest lucru, însă nu s-a lăsat ignorat. A trecut pe lângă mine și m-a teleportat la Polul Nord, unde am înghețat pe loc. Nu-mi mai puteam controla vocea, abia mă mai țineam pe picioare, simțeam înțepături reci pe șira spinării și cum mi se face pielea de găină. Brusc am început să tremur incontrolabil. Abia am articulat un cuvânt și nici pe acela coerent, iar el zâmbea. Probabil îl bufnea râsul și încerca să se abțină din politețe. Cu siguranță nu am reușit să fac o impresie bună… însă sper doar să nu mă fi făcut prea mult de râs și să nu-și fi dat seama care e motivul pentru care m-am pierdut în halul ăla.
Speram ca weekend-ul să mă facă să uit cele întâmplate și să mă concentrez asupra altor lucruri, însă nu am reușit să ignor nici măcar o secundă lucrurile pe care înainte vroiam să le ignor. Azi am simțit din nou înțepături reci pe șira spinării, am avut frisoane și mi s-a făcut pielea de găină. Am încercat să zâmbesc, însă fața îmi era prea amorțită. Nu cred că am reușit.
Încotro mă îndrept?
Mi-e frică de ce ar putea urma, însă sunt nerăbdătoare să aflu. Mi-e teamă că ceva nu e bine, însă deși mi-am jurat că nu o să acționez irațional, nu cred că voi reuși… nu în situația asta.
Nu știu ce se va întâmpla și asta mă macină cel mai mult. Nu-mi plac lucrurile incerte. La mine totul trebuie să fie calculat, să se întâmple ca la carte: atunci când trebuie, cu cine trebuie și cum trebuie… sau cel puțin pe aproape. Fără să-mi pierd capul și să fiu irațională.
Chiar nu pot înțelege ce-i cu mine și cum am reușit să ajung în situația asta… Mă simt ca o marionetă!
deci lucrul incontrolabil e un el, personificat, deci! be happy la urma urmei! 🙂
mai vin pe-aici!
Da. Un el. Incerc sa fiu atat cat pot. 🙂
Mersi pentru vizita si te mai astept. 🙂
Cel mai bine ar fi să lași lucrurile să-și urmeze propriul curs fără să stai să controlezi fiecare aspect și vezi ce se întâmplă. Dorind să ai totul sub control ai putea să ratezi momente minunate cu care nu te vei mai întâlni. Ce viață e asta să stai să controlezi absolut tot ce vine la tine (fie că este vorba de situații sau oameni)?
Well, nu ma pricep deloc la a lasa lucrurile sa mearga de la sine, fara sa fac nimic. Mereu am fost analizat lucrurile in amanunt, am pus in balans lucrurile bune si rele si am luat decizii in functie de acestea… cel putin pana acum cand nimic nu mai pare rational.
Simt emotii(cum nu am mai simtit pana acum), teama, fericire si tristete in acelasi timp. Nu inteleg de ce toate la un loc. Defapt nu mai inteleg nimic. Ma simt pierduta… parca as fi ajuns intr-un alt univers… o lume paralela cu o alta eu. Si nu stiu daca ii voi putea face fata.
Cred ca in asta rezida farmecul dragostei…ne face sa devenim putin irationali, ne scoate din pragmatismul nostru cotidian. Cand stai sa judeci si sa-ti controlezi sentimentele, dispare emotia.
Da. Ma rog depinde de situatie. Cu Victor nu disparuse nicio emotie. 🙂
Dar probabil ca atunci cand e vorba de o iubire imposibila emotiile sunt cu mult mai mari. Ca altfel nu-mi explic.