Multă vreme m-am întrebat de ce anumite persoane cred că „după o vârstă prietenia este pe interese” sau cum poate cineva să spună: „Am o prietenă care e cam proastă și…”.
Într-un final, mi-am dat seama că mulți oameni nu mai știu să distingă prieteniile de celelalte relații (colegi de muncă, cunoștințe etc.).
„Prieten adevărat este cel care, chiar dacă te cunoaște bine, continuă să te placă.” – Elbert Hubbard
Pentru mine, „prieten” este acea persoană în care pot avea încredere deplină și căreia îi pot spune orice îmi trece prin minte. Pot avea încredere că va păstra chiar și cel mai mare secret, o persoană alături de care mă simt bine, orice aș face, și pe care, la rândul meu, o respect. Îi pot spune deschis când mă deranjează ceva și nu divulg secretele pe care mi le împărtășește. Bine, mie nu îmi stă în fire să divulg secrete nici măcar dacă sunt ale dușmanilor. :)))
Doar pentru că ies cu un grup de „prieteni” nu înseamnă că toți îmi sunt prieteni în adevăratul sens al cuvântului. Sunt cunoștințe (mie îmi place să le spun amici), persoane alături de care mă simt bine, ne distrăm împreună, dar nu ne punem viețile pe tavă. La fel și la muncă: colegii sunt colegi. Asta nu înseamnă că nu vorbim, că nu ne înțelegem bine sau că nu împărtășim diverse experiențe, însă de aici până la a avea încredere deplină într-o persoană și a o considera prieten e cale lungă.
De-a lungul vieții, mi-am făcut de multe ori „curățenie” printre „prieteni”, și asta pentru că, mai naivă fiind, am avut încredere în prea multă lume. Însă, pe parcurs, dintr-un motiv sau altul, a apărut neîncrederea. Iar odată ce apare neîncrederea, totul este pierdut.
„Prietenia sfârșește acolo unde începe neîncrederea.” – Seneca
Da, am foarte puțini prieteni în adevăratul sens al cuvântului – atât de puțini încât îi pot număra pe degetele de la o mână. Însă sunt prieteni de suflet, pe care mă pot baza, pe care îi plac și îi iubesc așa cum sunt, cu bune și cu rele.
Restul sunt doar amici, colegi sau cunoștințe. Nu prieteni!
