Totul în jurul meu este un haos.
Oameni cunoscuți sau nu
se învârt pe lângă mine –
parcă încercând să mă amețească
cu problemele și nepăsarea lor.
Atunci vine momentul când
nu-mi trece prin minte decât un singur gând…
„Detașare”.
În clipa următoare, leșin…
Încă pot vedea și auzi acele persoane care
nici nu bagă de seamă că am murit.
Mă ridic de jos și
stau neclintită, uitându-mă la mine cum
îmi pierd și ultima suflare.
Toți se învârt în continuare pe lângă mine,
fără să observe nimic…
„Câtă nepăsare” – îmi spun.
Apoi, după ceva timp, apare o lumină.
Totul devine alb, și apoi prinde iar culoare.
Este liniște…
Mă întorc să văd de ce.
Era și normal…
Sunt într-un cimitir.
Acum stau și plâng
la propriul meu mormânt.
Versuri albe, debitate în data de 18.11.2007
Sursă foto: pixabay.com